Scrisori pe vânt - Vecinii

     

        Tanti Lica, așa îi spuneau toți de prin mahala, o mână de femeie pufoasă, cu ochi ca cerul și basmaua albă cu flori legată *la modă*, mereu avea ceva de făcut mai ales pe lângă gardul vecinei din dreapta. Mai niște flori sădea fără folos, le muta așa dintr-un loc în altul, mai niște ațe înnoda pentru viitoarele vlăstare cățărătoare și lucra cu atâta spor ca să-i fâlfâie colțul baticului binișor, poate o zărește Vica. Buna ei prietenă și amică, Vica.

     De ochii lumii nu-și vorbeau , căci soții lor se luaseră la harță acum un an, când Rușii au intrat în Crimea și, ca să nu fie gâlceavă în casă, o făceau pe solidarele. Însă aveau atâtea de făcut pe lângă gardul dintre ele....

      În prima săptămână de dupa scandal, umblau una la alta în cruce, ba să-i dea răzătoarea înapoi, ba să ceara borcanul cel pentru rachiu, ba să-i lase lăicerul uitat pe prispă la ea, așa încât să nu mai apară motive de trebuință în a bate la ușa. Apoi de nu găsea ceva prin casă, știa în sinea ei, că o fi la Vica, dar nu mai zicea nimic.... doar se umplea de necaz pe ruși și pe moșneag, care se *boldea în* Pervai Kanal toată ziua, până când nu i-a tăiat firul. Firul antenei trecea printr-un geam vechi și avea toate motivele să se rupă și de la sine.

      Băieții de la Telecom nu puteau veni, căci nu aveau nimic cu ei și cu furca lor pe care bătrânii  o numeau antenă, alți isteți prin mahala, pricepuți la cabluri, nu erau, așa că perspectiva liniștii de cimitir pentru lungile nopți de iarnă nu era îmbucurătoare. 

       Mai întâi tanti Lica și-a făcut treabă la vecini să vază ce timp va fi mâine, să-și potrivească ținuta pentru piață, mai târziu și Ion al ei a ajuns la vecini: trebuia s-o arate pe Ilinca la noutăți. Era nepoțica lor care picta. În picturile ei și-au vâzut ograda lor și cea a vecinilor. Un motiv bun pentru o strângere de mână.

Scrisori pe vant - Ruxanda la Paris

      La Paris se pornea ori de cate ori inchidea ochii si incepea a visa. La Paris cu o valiza imbulinata , un manteau bordeau si o esarfa in vant la despartire in aerogara.
Pe la 16 ani vorbea o franceza de invidiat.
O canta. ...
O povestea.
O adora.
     Insa nu voia sa se faca profesoara. Stia ea ce stia. Caci nu locuia la Polul Nord.
     Intr-o vara tinereasca, in Franta, la sud, cand se afla intr-o familie pentru a experimenta franceza vorbita l-a intalnit pe .... Lucio, pe faleza, avea zilele libere. Era marinar. A dus-o Lucio la Paris, apoi la maica-sa acasa, i-a luat si valiza cu buline si esarfa si a lasat-o sa-i invete franceza pe cei trei baieti ai lor in casa din Lisabona.
     Cand revinea de pe ape, cu un inca un manteau de o culoare noua, Ruxanda stia ca vor merge iar la Paris. Anul acesta manteau-ul este bordeau. Deci vor avea o fata. Culorile si copii ei de la Paris sunt un arc en ciel pe mal de ocean.

De la doamna Sobolanoaica adunate

- Abuzata?! Nici chiar asa! - plesni intr-un ras isteric , ridicand un zid de protectie, distinsa doamna Sobolanoaica!
Dupa cateva secunde incepuse a intinde un monolog, ca pietre de baza la zidul fragil ridicat anterior.
- O data nu a ridicat mana la mine, nu m-a incuiat in casa, in picioare nu m-a calcat, in portbagaj nu m-a dus (in copilarie se vedea scenarista horor, cred ). Cum poti sa spui asa?!
Si ma tinti cu ochii plini de regrete, continuandu-si monologul.
Are doa...r 42 de ani, niste ochi tristi si un suflet fericit ca nu a batut-o fostul sot, chiar daca din *laude * autohtone nu a mai scos-o, imbogatind cu regularitate vocabularul agresiv, incat se mira Sobolanoaica cum de le poate tine minte pe toate.

Abuzul verbal este o forma de ABUZ.

Scrisori pe vânt ( de la Moldova lui ‘92)

Un Georgel si o Speranta (Nadejda), doi smintiti intr-o ulcica de lapte

Le venii sa se joace de-a viata, ca e timpul urgent de maritat si insurat. Abia trecuse de 20 de ani si maica-sa Sperantei i-l ochise pe mire, potential afacerist : cu doua carute stricate la poarta, las ca le repara el cand mai trece febra tineretii, din banii de la nunta vor cumpara un calut : si poftim! si gospodaria inchegata! Speranta insa prindea muste, alegand patrunjel si visand la Juan Carlos sau oricare alt latino, din aia care dadeau tarcoale Mariei lui Lopez.
Pe Georgel nu-l urneai din loc cu una-doua, insa cand i-a mirosit a insuratoare, si nu cu te miri cine, ci chiar cu fata popii, fie ea si mai cascata (ei ma rog, o pot numi si visatoare ) asa de felul ei, il apucau ingerii de cercul rotii de la caruta stricata. Gata! O painica la timp pe masa va fi, un leu viu in circulatie tot iata ca este, poate si un post de tanitor de chei pe la biserica i-a garanta socru’ si ce viata frumoasa incepe!

Erau planuri de nunta intr-un an din proaspata de(r)mocratie si (in)dependenta a Moldovei.
Venise Toamna

Scrisori pe vant (de la Doina)

Numaratoarea 

     Bunicii mele sa-i fi spus ca este drum de facut pan’ in satul vecin sa-si viziteze sora, iti putea povesti despre capatul lumii, capatul cel patrat al lumii.
     Lumea ei era imensa. Distantele le masura in ani lumina, iar despre Columb cel real, care a trecut oceanul spre Indii,  nu credea o iota.

    Pamantul, ce-l avea, il masura in pasi si in rugaciuni. In pasi dusi si rapizi, in pasi intorsi si obositi, in pasi inglodati si binecuvantati, in pasi prafuiti si arsi. Atata avea de numarat si masurat vara. N-o speriau miile la care ajungea si despre care credea ca acolo se termina numaratoarea. Avea de spus ca a facut atatia pasi incat sa ajunga pe lumea cealalta si inapoi.
     Iarna, cand pasii erau putini si grei din cauza noroiului sau zapezii, numara firele de ate sau coatele pentru ghemuri. Numara petalele brodate pe naframa de sarbatoare si mai numara cate zile mai sunt pana la Paste. Acest numarat al zilelor era un ritual sfant si, cu fiecare zi scazand, apareau mai multe sperante.
      De Paste isi vedea la o masa copii si nepotii impreuna. Uneori pe toti, alteori  peste unul, caci nu reuseau sa revina din India lui Columb.
      Se aseza mica la un colt si se topea tot numarand ochi senini, zglobii, visatori si curiosi.

Asa sunt si eu, numar fara graba si fara virgule. Numar pasii  pana la soare si inapoi.    

Scrisori pe vant (de la Andrei)

 

     Eh, gerul si albul… inca imi sunt dragi.
     Nu au insa miros de brad. Nici de cozonac. Nici macar de lemne arse. ...
     Imi sunt dragi pentru ca aveau grija sa-mi stearga imaginea unui sfarsit de lume din fata ochilor. Iarna lui ’47.
     Dupa ce a inghetat scoarta pamantului, se mai domolise mirosul de moarte de prin partile locului. Intr-o dimineata satul s-a trezit nins.  Zapada m-a facut sa cred ca m-am trezit in rai. Nu se mai vedeau trupurile in descompunere de la marginea satului. Deci puteam sa uit pana-n primavara de imaginea unei movile in putrefactie. Si erau gramada vecini care nu si-au vorbit vreodata, matusile din strana de la biserica, femeia muta de la marginea satului cu tot cu copii, o familie de turnatori si cumatrii lor... Atunci am inteles ca foamea nu alege si nici de pomana nu da.
     Luasem in graba cojocul tatei din tinda si eroic strabateam zapada din ograda. Mancam si beam zapada. Apa din fantani era infecta. Si pan’ la izvor nu aveam putere sa merg pentru o galetica cu apa. Acea zapada mi-a inlocuit pentru cateva ore si zaharul, si sarea, si soarele bland, si prosopul curat. O zapada dorita si urata in acelasi timp.
      Iarna ‘ceea venise cu tot cu coasa. Pan’ la Paste ramasesem vreo patruzeci de suflete disperate in sat. Apoi a nins cu flori de cires. Apoi am facut faina din samburi de cires. Si cand am crescut mare mi-am facut casa pe deal. Sa ajung mai usor la izvor. 

      De Craciun caut copiii cu cei mai tristi ochi, de la margine de lume, si impart macare cu ei. Anul acesta iti scriu din Mongolia.

Scrisori pe vant - De-ale Mariutei

        

        Tot ce ramanea in urma dialogului intre cele doua brunete era un ecou plin de « asteptari ».
Bine, asa mai mult ciocolatii decat brunete, cu radacinile albe, cu plete rare in vant, cu mainile mici si uscatii ce se mangaiau una pe alta si muuuulte doruri ascunse printre ridurile lor. Una, sezanda pe scaunul de la poarta, si cealalta, uitandu-se la ea curioasa de pe fotografia veche, ce atarna din pomelnicul Mariutei.
        Primul plecat a fost fratele Mariutei. Plecase la armata. Apoi razboi. Apoi asteptare. Apoi nimic. Doar nume.
        Urmatorul plecat era fratele mamei si intreaga sa familie. Au fost « invitati » sa « exploareze » Siberiile. Apoi asteptare. Apoi nimic. Doar nume.
        Au urmat plecari mai dragi. Pleca Gigel la targ duminica. Apoi asteptari. Apoi un sal inflorat. Apoi ghetute lui Traian al lor. Apoi ducea toata averea pentru un colt de paine. Apoi asteptare. Apoi foame. Apoi multe morminte fara nume.
        Tare a mai durut plecarea mamei. A lasat numele si icoanele cu mine.
        Dupa care plecase Traian la Hancesti. Pentru rost. Apoi asteptari. Apoi nora Cristina. Plecau si reveneau cu o voiciune de copii cuminti. Pana iar au urmat asteptari. Scrisori din Franta. Un sal inflorat de Craciun. Un telefon. Un apelat fara nume. Apoi o nota de la Cristina ca si-a schimbat numele. Traian disparuse. Plecase la mina. S-a intors doar numele.
        S-a mangaiat Mariuta o vreme cu plecarile si asteptarile vecinilor. Apoi doar asteptari. S-a sters de pe cutia postala si numele ei, al lor.
       Acum asteapta doar primavara. Inca una. A 93-a. Cu randunelele ei. Ele revin neaparat. Mereu.