În căutarea motivaţiei........

       Viaţa unui om concetrează în sine o perindare de cicluri vitale, fiecare - avînd un început, un sfirşit şi un ţel determinat.

       Se începe cam aşa: Ce întuneric e în burta mamei...oare cînd vine ziua cea mare??? Apoi fac cunoştinţă cu mama şi cu alte rude, toţi sunt atât de mari, oare când voi creşte şi eu?  Merg la gradiniţă - oare când voi merge la şcoală?!  După absolvirea ciclului primar - URA!!! Sunt mai independent!  Urmează liceul în pas cu toate trăirile adolescentine şi nu mai ai rabdarea să te simţi major spre absolvire. Nu întirzie şi învăţământul post liceal care presupune nişte speranţe şi care în foarte scurt timp se pot realiza sau se pot spulbera, în dependenţă de cantitatea investiţiilor materiale şi emoţionale. Urmează: m-am îndrăgostit şi mă căsătoresc sau -  toţi  îşi  fac familii, cred că e şi timpul meu,  apoi familie, copii, casă, maşină (în cele mai fericite cazuri)........ şi gata? Asteptăm cuminţi bătrîneţele? Unde se pierde firul scopului? Ori nu se pierde, ci doar se transformă???

       Răspunsul l-am gasit în accţiunile unor oameni de excepţie: poţi face pasiune pentru lucruri care au fost incongnito pînă la un moment dat, poţi încerca senzaţii noi şi poţi întelege efectele unei amintiri mai vechi cu atitudine pozitivă. Vîrsta aici îţi poate fi doar prieten, căci cu anii aduni impresii, stări şi  nu avem nici o scuză, noi oamenii, cînd ne lăsăm mânaţi de griji şi uităm să trăim, să simţim, să savurăm VIAŢA.
      Trăieşte frumos şi zboară către noi percepţii, OMULE!!!

                                                 

Atitudine

Am adunat de la oameni simpli idei despre teoria existenţei umane în care ma regăsesc în fiecare cîte puţin şi de care mereu încerc să ţin cont.
           De cînd mă ţin minte (copil de vreo 5 ani) ştaim sigur că Dumnezeu e cel care decide soarta noastră, El ne trimite pe Pământ, El ne ridică la cer. Asta o ştiau bunicii mei, aşa au vrut ei ca să ştim noi, nepoţii. La scurt timp, cînd bunica mea trece în nefiinţă, şi particip cu repeziciune la toata ceremonia înmormîntarii, realizez că lumea este mai reală... Corp, suflet, cer, Pamînt....
          Mai tîrziu am întîlnit lume care erau (poate sunt şi azi) siguri că ei sunt stăpînii în lume, pe viaţa lor..... unii din ei s-au dezamagit deja, fiind victime ale unor accidente sau pierderi importante.
          Cu anii ce trec, îmi apar în cale oameni care cred ca suntem alte forme de existenţă şi toate simţirile neînţelese de noi, vin ca moştenire de la viaţa noastră anterioară.
          Evoluţioniştii s-au înmulţit în ultimul timp, mai multe persoane cu un dezvoltat simţ al raţiunii care pot şi ştiu cum să explice cum trăieşte un OM şi majoritatea fenomenelor care-l înconjoara pe OM,dar şi aici mai e loc de noţiunea NU ŞTIU!
          Un mesaj uimitor despre ce şi unde se află în univers am auzit de la un copil care este convins că acolo în cer se joaca împreună Bojica, Moş Craciun şi un nănuţ care a plecat mai devreme acolo sus nici nu a reuşit  sa fie macar un pic bătrîn.
          Însă oricare nu ar fi teoriile genezei omului există un mare ADEVĂR care îşi face loc în fiecare din ele: Atitudinea noastră faţă de noi înşine şi de perceperea unui rost al trăirii noastre pe TERRA!!!!!!!!!!!

Gustul din visul cu plăcinte.....

         Nu că aş fi stîngace sau că  nu aş fi încercat vro dată să-mi impresionez familia cu propuneri ingenioase la cuptor, însă toate încercările mele deseori erau însoţite de gusturi arse, amare, crude, uscate... Exact ca şi clipele pe care le trăim uneori.
         Trec cîteva zile pline de tot felul de griji cotidiene.... însă fiecare zi finisa identic: visam miros şi gust de plăcinte...Visam senzaţii :-)  gustoase şi nici urmă de plăcintă la propriu !

        Am aşteptat cu maaare răbdare să treacă ecoul grijilor anterioare....şi am dat start ideii cu plăcintele din vis. Am adunat către seară toate componentele unui asemenea deliciu culinar... le-am înşirat .... după care am început să le combin între ele.... o făceam chipurile după receta mamei mele :-) Cautam în memorie fiecare detaliu. Nu am uitat nici de dragostea pe care trebuia neaparat s-o pun acolo, ca component esenţial şi despre care soţul meu mereu îmi zice: *Dacă nu faci cu plăcere mîncarea, nici nu ajungi s-o savurezi, doar o mănînci...*  Şi dacă nu am mai pus eu suflet în ele....  O saptamînă întreagă le-am facut în gînd, PLĂCINTELE ... însă m-au prins zorii de gene cînd erau gata, erau ca gust şi miros identice cu ce-am simţit  în vis..... dar ca formă (((.... erau cumva altfel decît am aşteptat...:-).
     Data viitoare cînd voi visa gust de plăcinte voi merge direct la cei de lîngă Opera şi Balet ca să-mi scurtez aşteptarea....mă voi oferi voluntară măcar pentru o oră, să pot savura din procesul facerii de plăcinte :-)

Un dor de liceu cît un munte de mare....

       Curajoasă şi insitentă, maică-mea, ea a fost cea care a crezut că pentru mine la cei 13 ani împliniţi ar fi mai bine dacă mi-aş continua studiile anume în acest liceu. O viaţă nu-mi ajunge să-i mulţumesc pentru că făcuse cea mai bună alegere în acea perioadă.
       Printre mulţi ani de maturitate postliceală am găsit mereu timp pentru a depăna amintirile anilor de liceu împreună cu ex-colegi, însă nu am mers într-acolo decît o singură dată. Doar o oră a fost deajuns ca să-mi învie amintirea încă pentru mulţi ani înainte. Am aflat acolo mult căutatul gust al adolescenţei, însă am găsit şi amprenta anilor pe faţa profesorilor mei adoraţi. Nu încetez să afirm că ani mai frumoşi de liceu nu au mai avut nimeni cu excepţia celor care au studiat la liceul *M. Eminescu* din or. Sîngerei.

       Azi întilnesc foşti colegi în locuri nebănuite: şef secţie neurochirurgie, stomatolog cu o bună reputaţie,  viceministru în Ministerul Transporturilor, afacerişti cu firme mari, şef asociaţie de blocuri locative, răzbătători în ale drepturilor omului, consilier municipal, excepţionali de buni familişti, oameni cu o sănătoasă viziune asupra vieţii. Deci în mare parte sunt oameni BUNI. Şi mă mîndresc şi eu că am fost elevă în acest liceu.
      Aici nu întîrzii să laud pe fiecare dintre bunii mei profesori care îşi păstreaza o umbră bine pronunţată în lădiţa bunelor maniere şi a trăirii de a fi om.
      Mă închin în faţa lor.

O excursie de neuitat

        La combinaţia de ani care o am deja şi faţă de care am o atitudine separată, pot să mă laud că am călătorit un pic mai mult decît domniţele cu o situaţie similară. Încă de cînd eram studentă (ţin să precizez că pe atunci nu deţineam încă cetăţenie română) am vizitat locuri frumoase de pe bătrînul continent: Berlin, Paris, Veneţia. Erau alte timpuri....am acele imagini doar în memorie, pentru că nu posedam o mini maşină de imortalizat momente. Azi însă am înteles:  sunt acasa (în ŢARĂ) locuri unice în felul lor, dar spre ruşinea mea de cetăţean onest al ţării mele ... nu le-am vizitat, nu le ştiam nici din pozele altora. Datorită gusturilor rafinate a unei bune prietene, care a intenţionat să-şi sărbătorească nunta într-o locaţie exotică - am fost şi noi la Purcari, cu familia.
       Acolo este tot: dealuri cu vii, mal de Nistru, miros de sat, oameni arşi de soare, produse de casă (bio), un complex turistic *Vinăria Purcari*, un lac, lebede, păuni, ţînţari :-), poteci înguste şi gust de Moldovă....
Azi sunt convinsă că trebuie de urgenţă sa mergem şi la alte destinaţii turistice din ŢARĂ.
      Îmi place unde sunt, chiar daca nu mi-i comod adeseori cum stau lucrurile...

Fericire la simplu...

        Un copil iţi poate spune mai mult decît crezi tu că ar percepe, te şochează cu tot felul de întrebări, îţi explică tot felul de trăiri..... şi simte lucrurile atît de simplu, încât te cuprinde disperarea pe tine ca matur..că nu poţi să te bucuri de rezultate mici. Uneori îmi fac timp sa stau în ogradă ... observ picii cum se joacă şi cît sunt de fericiţi cînd aleargă desculţi prin iarbă sau cînd mai dă Domnu" şi o ploiţă să se poată stropi cu nişte apă nu prea curată, adunată în locurile special denivelate de ei în nisipieră...)))
        Savuraţi clipe fericite....cînd puteţi!