Scrisori pe vant (de la Andrei)

 

     Eh, gerul si albul… inca imi sunt dragi.
     Nu au insa miros de brad. Nici de cozonac. Nici macar de lemne arse. ...
     Imi sunt dragi pentru ca aveau grija sa-mi stearga imaginea unui sfarsit de lume din fata ochilor. Iarna lui ’47.
     Dupa ce a inghetat scoarta pamantului, se mai domolise mirosul de moarte de prin partile locului. Intr-o dimineata satul s-a trezit nins.  Zapada m-a facut sa cred ca m-am trezit in rai. Nu se mai vedeau trupurile in descompunere de la marginea satului. Deci puteam sa uit pana-n primavara de imaginea unei movile in putrefactie. Si erau gramada vecini care nu si-au vorbit vreodata, matusile din strana de la biserica, femeia muta de la marginea satului cu tot cu copii, o familie de turnatori si cumatrii lor... Atunci am inteles ca foamea nu alege si nici de pomana nu da.
     Luasem in graba cojocul tatei din tinda si eroic strabateam zapada din ograda. Mancam si beam zapada. Apa din fantani era infecta. Si pan’ la izvor nu aveam putere sa merg pentru o galetica cu apa. Acea zapada mi-a inlocuit pentru cateva ore si zaharul, si sarea, si soarele bland, si prosopul curat. O zapada dorita si urata in acelasi timp.
      Iarna ‘ceea venise cu tot cu coasa. Pan’ la Paste ramasesem vreo patruzeci de suflete disperate in sat. Apoi a nins cu flori de cires. Apoi am facut faina din samburi de cires. Si cand am crescut mare mi-am facut casa pe deal. Sa ajung mai usor la izvor. 

      De Craciun caut copiii cu cei mai tristi ochi, de la margine de lume, si impart macare cu ei. Anul acesta iti scriu din Mongolia.

Scrisori pe vant - De-ale Mariutei

        

        Tot ce ramanea in urma dialogului intre cele doua brunete era un ecou plin de « asteptari ».
Bine, asa mai mult ciocolatii decat brunete, cu radacinile albe, cu plete rare in vant, cu mainile mici si uscatii ce se mangaiau una pe alta si muuuulte doruri ascunse printre ridurile lor. Una, sezanda pe scaunul de la poarta, si cealalta, uitandu-se la ea curioasa de pe fotografia veche, ce atarna din pomelnicul Mariutei.
        Primul plecat a fost fratele Mariutei. Plecase la armata. Apoi razboi. Apoi asteptare. Apoi nimic. Doar nume.
        Urmatorul plecat era fratele mamei si intreaga sa familie. Au fost « invitati » sa « exploareze » Siberiile. Apoi asteptare. Apoi nimic. Doar nume.
        Au urmat plecari mai dragi. Pleca Gigel la targ duminica. Apoi asteptari. Apoi un sal inflorat. Apoi ghetute lui Traian al lor. Apoi ducea toata averea pentru un colt de paine. Apoi asteptare. Apoi foame. Apoi multe morminte fara nume.
        Tare a mai durut plecarea mamei. A lasat numele si icoanele cu mine.
        Dupa care plecase Traian la Hancesti. Pentru rost. Apoi asteptari. Apoi nora Cristina. Plecau si reveneau cu o voiciune de copii cuminti. Pana iar au urmat asteptari. Scrisori din Franta. Un sal inflorat de Craciun. Un telefon. Un apelat fara nume. Apoi o nota de la Cristina ca si-a schimbat numele. Traian disparuse. Plecase la mina. S-a intors doar numele.
        S-a mangaiat Mariuta o vreme cu plecarile si asteptarile vecinilor. Apoi doar asteptari. S-a sters de pe cutia postala si numele ei, al lor.
       Acum asteapta doar primavara. Inca una. A 93-a. Cu randunelele ei. Ele revin neaparat. Mereu.

Scrisori pe vant (de la Iulia)

      Stiam intotdeauna ca voi fi invatatoare. Era unica profesie care putea sa-mi permita a fi ce am jurat mamei : buna si corecta. La sapte ani, cand tata mi-a zis ca mama si-a trasferat resedinta in ceruri, mi-am amintit, de indata, cum ma rugase sa jur, acum o saptamana, ca voi fi buna si corecta, in primul rand cu mine. Dupa care imediat plecase la spital si nu s-a mai intors. Am primit mai tarziu o scrisoare, ultima, de la ea, cu aceleasi ...rugaminti, pictate cu litere frumoase, ca niste codite de castraveti.
      Cu toate aceste tristeti, am avut totusi o copilarie foarte blanda. Bunica a avut grija sa ma imbodoleasca cu atat de multa atentie, incat ma simteam ca o branza putina in placinta din aluat mult si pe alocuri ma decora cu codite de castraveti : vara proaspeti, iarna murati.
Apoi si invatatoare am ajuns. Invatam bobocii sa indoaie penite si coditele la fel de fel de flori si zarzavaturi.
       Mi s-au parut putine literele si coditele si m-am facut profesoara. De franceza. Asa am ajuns sa cant Liberté si cu vocea si cu inima. Venita in capitala dintr-un satuc al “marelui regat ceausist “ , nu puteam sti ce-i aia libertate, decat daca alergam descult pe toloaca si numaram picioarele mieilor in ajun de Paste, asa cum mai tarziu ne-au numarat pe noi, tintind cu teve de tun si de pusca, exact in momentul cand daduse buzna in mintea noastra acea Liberté.
       Tocmai cand simteam ca sunt cea mai buna cu elevii mei, a trebuit sa fiu corecta si sa-i trimit acasa. Era o zi foarte agitata. Plina de miros de praf si de sange. Si pentru ca acasa nu ma astepta nimeni, si o alta profesoara copiilor mei puteau gasi mereu, am decis ca drumul meu trebuia sa treaca prin piata. Scrisesem pe hartie mare - strofele mici si grele, cu dedicatie pentru ucigasii de destine si sperante, care-mi zaceau in piept de ani buni…. A fost primul meu act de curaj. Curajul ce s-a transformat in dezamgire. Una fara sfarsit.
       Iti scriu din Narbonne. Aici locuiesc de peste 25 de ani. Invat bobocii sa tapeze corect terminatiile verbelor. Mai duc dorul coditelor insirate, pe pagina alba, de penita veche plina cu cerneala. Imi mai aduc aminte de lumina slaba ce intra in clasa printre geamurile mici si cele cateva ore de electricitate alocate pe zi… atata ar fi fost suficient ca sa infloreasca in inima românului ideea unei lumi mai bune, mai corecte.