Scrisori pe vant (de la Doina)

Numaratoarea 

     Bunicii mele sa-i fi spus ca este drum de facut pan’ in satul vecin sa-si viziteze sora, iti putea povesti despre capatul lumii, capatul cel patrat al lumii.
     Lumea ei era imensa. Distantele le masura in ani lumina, iar despre Columb cel real, care a trecut oceanul spre Indii,  nu credea o iota.

    Pamantul, ce-l avea, il masura in pasi si in rugaciuni. In pasi dusi si rapizi, in pasi intorsi si obositi, in pasi inglodati si binecuvantati, in pasi prafuiti si arsi. Atata avea de numarat si masurat vara. N-o speriau miile la care ajungea si despre care credea ca acolo se termina numaratoarea. Avea de spus ca a facut atatia pasi incat sa ajunga pe lumea cealalta si inapoi.
     Iarna, cand pasii erau putini si grei din cauza noroiului sau zapezii, numara firele de ate sau coatele pentru ghemuri. Numara petalele brodate pe naframa de sarbatoare si mai numara cate zile mai sunt pana la Paste. Acest numarat al zilelor era un ritual sfant si, cu fiecare zi scazand, apareau mai multe sperante.
      De Paste isi vedea la o masa copii si nepotii impreuna. Uneori pe toti, alteori  peste unul, caci nu reuseau sa revina din India lui Columb.
      Se aseza mica la un colt si se topea tot numarand ochi senini, zglobii, visatori si curiosi.

Asa sunt si eu, numar fara graba si fara virgule. Numar pasii  pana la soare si inapoi.    

Scrisori pe vant (de la Andrei)

 

     Eh, gerul si albul… inca imi sunt dragi.
     Nu au insa miros de brad. Nici de cozonac. Nici macar de lemne arse. ...
     Imi sunt dragi pentru ca aveau grija sa-mi stearga imaginea unui sfarsit de lume din fata ochilor. Iarna lui ’47.
     Dupa ce a inghetat scoarta pamantului, se mai domolise mirosul de moarte de prin partile locului. Intr-o dimineata satul s-a trezit nins.  Zapada m-a facut sa cred ca m-am trezit in rai. Nu se mai vedeau trupurile in descompunere de la marginea satului. Deci puteam sa uit pana-n primavara de imaginea unei movile in putrefactie. Si erau gramada vecini care nu si-au vorbit vreodata, matusile din strana de la biserica, femeia muta de la marginea satului cu tot cu copii, o familie de turnatori si cumatrii lor... Atunci am inteles ca foamea nu alege si nici de pomana nu da.
     Luasem in graba cojocul tatei din tinda si eroic strabateam zapada din ograda. Mancam si beam zapada. Apa din fantani era infecta. Si pan’ la izvor nu aveam putere sa merg pentru o galetica cu apa. Acea zapada mi-a inlocuit pentru cateva ore si zaharul, si sarea, si soarele bland, si prosopul curat. O zapada dorita si urata in acelasi timp.
      Iarna ‘ceea venise cu tot cu coasa. Pan’ la Paste ramasesem vreo patruzeci de suflete disperate in sat. Apoi a nins cu flori de cires. Apoi am facut faina din samburi de cires. Si cand am crescut mare mi-am facut casa pe deal. Sa ajung mai usor la izvor. 

      De Craciun caut copiii cu cei mai tristi ochi, de la margine de lume, si impart macare cu ei. Anul acesta iti scriu din Mongolia.

Scrisori pe vant - De-ale Mariutei

        

        Tot ce ramanea in urma dialogului intre cele doua brunete era un ecou plin de « asteptari ».
Bine, asa mai mult ciocolatii decat brunete, cu radacinile albe, cu plete rare in vant, cu mainile mici si uscatii ce se mangaiau una pe alta si muuuulte doruri ascunse printre ridurile lor. Una, sezanda pe scaunul de la poarta, si cealalta, uitandu-se la ea curioasa de pe fotografia veche, ce atarna din pomelnicul Mariutei.
        Primul plecat a fost fratele Mariutei. Plecase la armata. Apoi razboi. Apoi asteptare. Apoi nimic. Doar nume.
        Urmatorul plecat era fratele mamei si intreaga sa familie. Au fost « invitati » sa « exploareze » Siberiile. Apoi asteptare. Apoi nimic. Doar nume.
        Au urmat plecari mai dragi. Pleca Gigel la targ duminica. Apoi asteptari. Apoi un sal inflorat. Apoi ghetute lui Traian al lor. Apoi ducea toata averea pentru un colt de paine. Apoi asteptare. Apoi foame. Apoi multe morminte fara nume.
        Tare a mai durut plecarea mamei. A lasat numele si icoanele cu mine.
        Dupa care plecase Traian la Hancesti. Pentru rost. Apoi asteptari. Apoi nora Cristina. Plecau si reveneau cu o voiciune de copii cuminti. Pana iar au urmat asteptari. Scrisori din Franta. Un sal inflorat de Craciun. Un telefon. Un apelat fara nume. Apoi o nota de la Cristina ca si-a schimbat numele. Traian disparuse. Plecase la mina. S-a intors doar numele.
        S-a mangaiat Mariuta o vreme cu plecarile si asteptarile vecinilor. Apoi doar asteptari. S-a sters de pe cutia postala si numele ei, al lor.
       Acum asteapta doar primavara. Inca una. A 93-a. Cu randunelele ei. Ele revin neaparat. Mereu.

Scrisori pe vant (de la Iulia)

      Stiam intotdeauna ca voi fi invatatoare. Era unica profesie care putea sa-mi permita a fi ce am jurat mamei : buna si corecta. La sapte ani, cand tata mi-a zis ca mama si-a trasferat resedinta in ceruri, mi-am amintit, de indata, cum ma rugase sa jur, acum o saptamana, ca voi fi buna si corecta, in primul rand cu mine. Dupa care imediat plecase la spital si nu s-a mai intors. Am primit mai tarziu o scrisoare, ultima, de la ea, cu aceleasi ...rugaminti, pictate cu litere frumoase, ca niste codite de castraveti.
      Cu toate aceste tristeti, am avut totusi o copilarie foarte blanda. Bunica a avut grija sa ma imbodoleasca cu atat de multa atentie, incat ma simteam ca o branza putina in placinta din aluat mult si pe alocuri ma decora cu codite de castraveti : vara proaspeti, iarna murati.
Apoi si invatatoare am ajuns. Invatam bobocii sa indoaie penite si coditele la fel de fel de flori si zarzavaturi.
       Mi s-au parut putine literele si coditele si m-am facut profesoara. De franceza. Asa am ajuns sa cant Liberté si cu vocea si cu inima. Venita in capitala dintr-un satuc al “marelui regat ceausist “ , nu puteam sti ce-i aia libertate, decat daca alergam descult pe toloaca si numaram picioarele mieilor in ajun de Paste, asa cum mai tarziu ne-au numarat pe noi, tintind cu teve de tun si de pusca, exact in momentul cand daduse buzna in mintea noastra acea Liberté.
       Tocmai cand simteam ca sunt cea mai buna cu elevii mei, a trebuit sa fiu corecta si sa-i trimit acasa. Era o zi foarte agitata. Plina de miros de praf si de sange. Si pentru ca acasa nu ma astepta nimeni, si o alta profesoara copiilor mei puteau gasi mereu, am decis ca drumul meu trebuia sa treaca prin piata. Scrisesem pe hartie mare - strofele mici si grele, cu dedicatie pentru ucigasii de destine si sperante, care-mi zaceau in piept de ani buni…. A fost primul meu act de curaj. Curajul ce s-a transformat in dezamgire. Una fara sfarsit.
       Iti scriu din Narbonne. Aici locuiesc de peste 25 de ani. Invat bobocii sa tapeze corect terminatiile verbelor. Mai duc dorul coditelor insirate, pe pagina alba, de penita veche plina cu cerneala. Imi mai aduc aminte de lumina slaba ce intra in clasa printre geamurile mici si cele cateva ore de electricitate alocate pe zi… atata ar fi fost suficient ca sa infloreasca in inima românului ideea unei lumi mai bune, mai corecte.

Wonder... & Alice

   Se spune că numele este o parte din tine care te caracterizează, care te influiențează, care te poziționează..... 

     Realtiv de acord cu așa teorie sunt pe planul de a inventa una nouă... o teorie ieșită din toate standatele.... Alisa.
Alice. Alesia. Olesea. Olea. (am inclus toate formulele - de la cele Scandinave până la cele Slave).

Fiica mea mai mică, Alisa. 
Încă de când era în burtică avea obiceiuri originale... Când nu aveam eu, mama, o poziție comodă dumneaei, atunci mă zgârâia și, fără să-mi doresc, schimbam poziția de ședere de câteva ori până înceta. Când s-a născut primul lucru la ce m-am uitat au fost degetuțele de la mâni ca să mă conving ca nu erau doar în imaginația mea... Unghiile ei luuuuungi și taaaare ascuțite. 

Apoi au urmat câțiva ani de ”doar pe brațe” și cu luna de pe cer în leagăn. Ei, care leagăn?” tot în brațe.... după ce au trecut doi ani.... tot mai simțeam deseori.... brațele amorțite și în mișcare legănată continuă.... chiar dacă ea fugea pe jos deja...

La doi ani ai Alisei atribuiam o serie de calități... specifice doar ei, în raport cu copiii din ogradă (care erau peste 30) și cu cei din sat: 
- o voce de milioane.... puternică și capabilă de a oscila pe scara notelor muzicale vro două diapazoane (azi la patru ani.... e aceeași);
- o super capacitate de atenție - observa și detalii care nici un grup de maturi la un loc nu i-ar putea ține pasul (cum ar fi poziționarea cănuței cu mânerul în dreapta sau un oarecare căluț de pe policioară să stea cu boticul catre oglindă, și nici de cum alfel);
- o putere EXcepțională de convingere - împreună cu toate notele muzicale știute;
- o protestatară înrăită față de toate normele... Ea are reguile ei. Un fel de revoluționară. 

Azi, la patru anișori ai ei, mai daugăm alte virtuți...
- Anti roz, anti Barbie, anti rochițe (până reușesc să o conving să îmbrace una, măcar pentru cinci minute.... cheltui toate forțele și așii din mânecă pecare nu-i mai am deja - câteva luni bune mergea la grădi în chiloței sau ștrampi și în maletuță )
- Super ORDONATĂ.... nici o jucărie nu stă la întîmplare. Preferatele ei sunt animăluțele care mereu sunt aranjate în descreștere, chiar și la somn le pune într-o ordine constantă (și eu care nu sunt o nebună după curățenie)
- E foarte elastică... cred că orice antrenor de gimnastică sau alt gen de sport ar vrea-o în echipă, dar cum pentru ea reguli comune nu există.... ea are regulile ei... încă suntem în căutarea unui antrenor cu care ar putea contacta(a se juca din poziția Lotus o oră sau mai mult... pentru ea e plăcere, iar funia o face ușor din picioare)....
.....................................................
În concluzie.... numele are locul lui....de fapt omul cinstește numele... și nu invers :) 

Moșului cu DRAG

 

       Copiii mei nici anul acesta nu au întârziat să scrie scrisoare Moșului cel Bun...și, ca de fiecare dată, m-au lasat cu ochii mari deschiși, mirați și umezi. Mica nu și-a dorit decât ”o jucărie și multe jucării!” , însă puiul de albăstriță mai măricel.... a umplut o pagină cu fel de fel de dorințe ALTruiste:  pentru țară o pace, pentru toți copii - părinți, pentru părinți - să fie mai CUminți, pentru domnișoara învățătoare - un soț și pentru ea, micuța, chestii de fetiță să se coafeze frumos...  A pus-o cu grijă într-un plic improvizat... Apoi a mers la calculator și a căutat o piesă.

       În scurt timp în toată casa răsuna ”Dorul Basarabiei” (Ionel Paladi)....  
     Se coace copilul meu.... Curând va cere în scrisori către Moșu: Cadou României - o Basarabie! 

24 decembrie 2014

Post ELECT(r)o

”O țară de OI merită un guvern de LUPI” (Edward R. Murrow)

Istoria povățuiește.... dar nu-ți bagă pe gât învățăminte!

Mereu am căutat să găsesc pozitivul și scuză pentru fiecare mișcare mai puțin înțeleaptă a Omului Basarabean: că poate surghiunit, că poate sărac, că poate lipsit de mare și de munte, că poate fugărit aiurea între două lumi (de est și vest), că poate încâlcit între două calendare (de stil nou și vechi), că poate are un dor și nu știe de unde, că poate e rac... că poate e știucă...

...azi nu mai am scuze... ci doar un gând - că e pe jumătate prost, atât. Trăind o campanie electorală care ajuns la rang de rușine națională, ne pricopsim peste noapte campioni la proba ”călcatul pe acceași greblă” ruginită. Nici că puteam să gasesc vro replică de dimineață. În casă la mine doar tăcere. Ideea schimbării lui 2009... a fost târâtă ieri prin noroi, amintirea că am scăpat cumva de Umbrele Sovieticului a dispărut și replica mea: ”M-am născut la timpul potrivit, dar în țara greșită!” - a revenit în forță. 

Merele, bată-le vina. Merele au luat forța în Basarabia. Numai ele ne-au rămas... și nu am avut cui le vinde... așa obosite și viermănoase...Numai rusului îi trebuiau... și către rus s-au orientat cetățenii supărați prin votul lor.

Regret să înteleg că nu mi-am cunoscut prea bine compatrioții.... sau ce a mai rămas din ei ...  Cei cu adevărați basarabeni s-au topit în gulaguri...și au luat și amintirea cu ei!

Azi e roșu obrazul Basarabiei Mele. Pe potecă îngustă europeană și cu tovarăși fără de valoare în frunte! Pe muchie de cuțit... pe aceeași cale așchiată.

Cu tristețe, Ana Basarabeanca.